Reality Check

Parcă tot ce vor ceilalți nu e altceva decât să îi credem. În tot ce vorbesc oamenii, vor să îi credem. Poate că vine dintr-un instinct primordial ce se leagă cu “Daca cineva crede în noi înseamnă că existăm.” Suntem pregătiți să satisfacem nevoia asta cu prețul adevărului. Parcă se închid urechile forțat către ce nu știm și rostim cuvintele precis și tare ca și cum am încerca să acoperim vocea care spune: “nu ai cum să fii sigur de asta” sau “nu ai cum să știi asta”. Ce ne face să alegem varianta în care spunem un lucru pe care uneori nici noi nu îl credem în profunzime și așteptăm să fie atestat de ceilalți? Ca și cum am încerca să astupăm o gaură pe care nu o putem umple singuri, cu ceva ce vine din afara noastră?

Se aplică legile mecanicii cuantice și asupra propriei existențe? Dacă ne atesta cineva sau ne observă cineva, suntem altceva decât ce suntem fără un observator? Sau credem că doar atunci existăm? Dar dacă și noi putem juca rolul de observator, atunci nu înseamnă că ne putem observa și pe noi înșine? Și atunci cine din noi observă și cine din noi e cel observat? Încercăm să ne prindem coada în speranța că ceilalți, care la rându lor și ei încearcă să își prindă coada, ne observă.

Dar eu cred că nevoia de a fi crezut merge într-o altă direcție. Vrem și așteptăm ca ceilalți să ateste lucrurile cu care ne-am identificat și suntem pregătiți să sacrificăm adevărul pentru a primi satisfacția recunoașterii. Oricine nu ne dă credința devine un pericol pentru construcțiile cu care ne-am îmbrăcat și astfel clatină identificarea noastră cu ele. E pusă în pericol propria existență sau mai bine zis ceea ce credem noi că este existența noastră. Așa, îi căutăm neobosit pe cei care să ne creadă ca să construim mai departe lucruri în care noi înșine simțim că lipsește adevărul.

Poate că tot jocul acesta ar fi mult mai simplu dacă am asculta mai repede vocea care zice “parca ceva e neadevărat aici”, decât momeala egoului, că strigând mai tare și părând mai convinși, devenim mai adevărați, mai reali sau că existăm.

Dar pentru a asculta asta e nevoie de o prezență puternică și de disponibilitatea de a înfrunta distrugerea unor lucruri interioare pe baza cărora ne-am construit realitatea. Un “nu stiu” poate fi mai valoros decât o teză de doctorat la momentul potrivit. Așa cum o curiozitate țintește mai departe decât un răspuns convins de sine. Pe undeva, asta este în același timp o parte din esența lui Shunryū Suzuki în Zen Mind, Beginner’s Mind.

Dar oricum, când cel observat și observatorul nu mai sunt decât una, atunci conștientizăm că existența noastră nu depinde de păreri, credințe sau de atestări. Ea pur și simplu este.

 

Text: Larisa Vranceanu

Abonează-te la Newsletter

Fii la curent cu ultimele știri din lumea Zen!

Mulțumim pentru abonare!